Drumul și peripețiile înspre Cambodia

În cele 5 luni de când călătorim am reușit să vizităm doar 4 țări: Thailanda, Indonezia, Malaysia și Singapore. Asta pentru că atunci când ne simțim atașați de un anumit loc, vrem să îl descoperim mai mult. Și odată ce ajungem să gustăm puțin din tradiția și cultura unei noi țări, relizăm că vrem mai mult de atât. Așa se face că din cele 5 luni petrecute pe drum, 3 le-am petrecut în Indonezia și alte 8 săptămâni în Malaysia. Însă acum, am simțit că e momentul să mergem mai departe așa că următoarea destinație spre care ne-am îndreptat a fost Cambodia.

Spre fericirea sau ghinionul nostru, noi nu ne planificăm prea mult călătoriile și ne cam lăsăm purtați de val (de bilete de avion/bus ieftine). Dar pentru a obține viza de intrare în Thailanda, trebuia să le prezentăm un bilet de ieșire din țară. Pentru că habar nu aveam care va fi următoarea destinație, am făcut un bilet de avion fals către Vietnam.
În Thailanda zilele au trecut super redepe, mai ales pentru că am călătorit împreună cu părinții mei, iar Petri a avut viză doar de 15 zile. Așa că trebuia să găsim cât mai repede o destinație spre care să ne îndreptăm, să evităm extinderea vizei sau plata amenzilor. Zborurile erau destul de scumpe, așa că am cumpărat două bilete de autobus, cu 20 de euro, din Bangkok spre Siem Reap, Cambodia.

Cei 400 km i-am făcut în vreo 10 ore, dar a fost în regulă, suntem obișnuiți să călătorim încet. În același preț am avut incluse o sticlă cu apă și mâncare. Când busul a ajuns la granița din Thailanda, ne-am oprit la un restaurant local ca să mâncăm și ca să obținem viza. Oficiul pentru vize era în spatele unui restaurant, loc în care sigur n-ai fi bănuit că poți să obții o viză. Deși înainte cu o zi citisem că viza costă undeva la 30 de dolari, domnii de la viză ne-au cerut 43 de dolari de persoană. I-am întrebat de ce costă atât de mult din moment ce normal se plătește 30 de dolari iar răspunsul lui a fost că aia de 30 de dolari se primește în 3 zile, nu se face pe loc. Mda, i-am crezut pe cuvânt și am plătit, urmând ca în 20 de minute să primim înapoi pașapoartele împreună cu viza. Între timp, ne-a venit și porția de orez cu legume care părea super greu de înghițit pentru că erau afară vreo 40 de grade. Și pe bune, simțeam cum picăturile de sudoare ni se scurg de pe frunte pe gât, pe un fond de ușoară irascibilitate din cauza prețului vizei.

La ultimele două bucături, auzim și „Romania, your visa is here” tipul striga că pașapoartele noastre sunt gata ștampilate. Ei, măcar aveam viza. Tot ce voiam era să urcăm odată în autobus și să dăm de un pic de aer condiționat. Zis și făcut. Doar că odată cu noi, se urcă în autobus și un băiat care ne-a mai prezentat câteva detalii despre oficiul de imigrări la care urma să mergem odată ce ajungem la granița din Cambodia.

Pe lângă astea, s-a arătat suficient de “simpatic” încât să ne mai dea niște sfaturi, mai ales că toți pasagerii din bus (vreo 8 la număr) eram pentru prima dată în Cambodia. Știam despre Cambodia că este una dintre cele mai sărace țări din Asia însă nu știam că localnicii nu au carduri bancare, iar ATM-urile sunt folosite doar de către turiști. Tot el ne-a spus că bancnotele din ATM-uri sunt dolari, pentru că moneda lor, Riel, e devalorizată. Și dacă scoatem dolari, pe lângă faptul că plătim comision de 8 dolari la fiecare extragere, prețul unui produs plătit în dolari va fi de 4 ori mai mare decât dacă este plătit în moneda locală. Pe de altă parte, dacă vrei să schimbi bani la casă de schimb valutar, comisionul este între 10-15%. Așa că el ne-a sfătuit să schimbăm bani cât încă mai eram în Thailanda. Așa am și făcut, am schimbat echivalentul a 150 euro și 1300 de bahți, bani rămași din Thailanda (echivalentul a 30-40 euro) și am primit 712.000 Riel. Mie chiar mi s-a părut super fain omul ăsta, nici un moment nu m-aș fi gândit că poate fi un șarlatan.
Mai departe, până să ajungem la oficiul de imigrări din Cambodia, am mers pe jos vreo 3 minute, timp suficient în care să vedem și să mirosim nivelul de trai din Cambodia.

Oamenii ăștia stăteau la rând la frontieră, în vreo 40 de grade și da, nu aveau căruțe sau mașini ci își foloseau propria forță pentru a-și transporta produsele. Și mirosea, ba  nu, puțea al naibii de rău din cauza deșeurilor care erau aruncate în râuri.


După ce am terminat și cu oficiul de imigrări, ne-am îndreptat către autobus, cu promisiunea că aia fusese ultima oprire, următoarea urmând să fie în Siem Reap, destinația noastră din Cambodia. Începea să sune bine până când nuștiucine m-a pus să deschid un ghid turistic despre Cambodia. Și cum răsfoiam eu frumos paginile, văd capitolul de vize și înșelătorii. Și citesc. Negru pe alb scria că cele mai multe înșelătorii au loc când vii dinspre Bangkok și ți se cere extra taxă pentru viza care nu trebuie să fie mai mult de 30 de dolari. Mai mult, exact Poipet, punctul de frontieră prin care trecusem, era enumerat ca și principal loc pentru a face astfel de înșelătorii chiar de către șoferii de bus, care îți garantează că prin plata a 43 de dolari e singura modalitate de a obține viza. Ăla a fost momentul în care am știu că tocmai am luat o țeapă. Nu doar noi doi ci toți din autobus. În fine, nu mai aveam ce să facem și ce să mai comentăm, ne-am conformat. Petri s-a pus să doarmă, iar eu am continuat să citesc despre istoria, cultura și tradiția Cambodiei.

Însă pentru că dintr-o dată s-a înorat și a început să plouă, nu mai vedeam să citesc și am început să mă uit pe fereastră. Abia atunci am observat că pentru prima dată în cele 5 luni, circulăm pe partea dreaptă a străzii, la fel ca în Europa.
Și că tot mi-am amintit de Europa, am avut și un moment de nostalgie care a fost întrerupt de o voce pițigăiată de femeie, într-o engleză stâlcită, care spunea că trebuie să coborâm toți din autobus pentru că ea trebuie să curețe podeaua 20 de minute. Așa că iar ne-am oprit. Eram surprinsă că dintr-o dată igiena a devenit prioritară pentru o țară din Asia. Abia după ce am coborât, iar tipa ne-a spus că putem merge la toaletă gratuit DACĂ cumpărăm ceva din magazinul ei, mi-am dat seama că și asta cu curățatul podelei a fost o minciună prin care voia să își atragă clienți la magazin. Și ca să cumperi ceva de la magazin, plăteai enorm, 2 dolari pe o apă de 500ml (mai scump decât în Singapore).
Într-un final am ajuns și în gară de unde ne-am cules bagajele de pe jos (acolo le-au aruncat șoferii din bus) și am început să ne căutăm un tuk-tuk care să ne ducă spre hotel.

Am găsit un omuleț tare zâmbăreț și așa, cu ajutorul lui, ni s-a mai liniștit seara. Am făcut o scurtă plimbare prin oraș și mi-am amintit de ce îmi place atât de mult Asia și oamenii de aici. Între timp, am întrebat și la două case de schimb valutar dacă percep comision iar răspunsul lor a fost negativ. Mai mult, viza se poate obține on arrival și costă fix 30 de dolari.

Dar acum, ne bucurăm că suntem aici, în locul ăsta în care ne-am dorit atât de mult să ajungem. Și pănă la urmă, asta e Asia, sălbatică și fără prea multe reguli!