Când acasă e pe drum

Am plănuit acest articol de cel puțin 2 luni, timp în care l-am scris, l-am șters, l-am rescris și apoi l-am șters iar. În sfârșit, articolul de față reprezintă cea mai bună variantă pe care într-un final am reușit să o scriu a așa numitului articol “Când acasă e pe drum”.
Dacă ți-ai plănuit vreodată o excursie sunt sigură că îți amintești emoțiile care ne cuprind de la stabilirea destinației, cumpărarea biletelor la făcutul bagajelor și până la luatul de rămas bun de la prieteni sau familie, mai ales atunci când călătoria ta are să fie pe o perioadă lungă de timp. Însă entuziasmul, dorința de a fi liber și dorința de a explora tărâmuri necunoscute de către noi fac ca acele emoții care ne provoacă fluturi în stomac să fie mai ușor de digerat. Ne luăm rămas bun cu speranța că oamenii vor fi încă acolo pentru noi la întoarcere, ne luăm rucsacul în spate și plecăm spre locuri necunoscute, spre plaje, spre palmieri, spre munți, spre un loc mai frumos sau mai bun.
 

Așa am plecat și noi spre Asia, cu un bilet doar dus,  fără să știm cât, unde și cum stăm în țările calde. Dar spre surprinderea noastră, după un an, depărtarea de casă a nutrit în noi și sentimente de dor, de melancolie, de frustrare și de oboseală. Partea și mai tristă a fost că aceste sentimente nu au putut fi umbrite nici de către frumusețea sau diversitatea locurilor văzute, nici de localnici, nici de fructele noastre preferate și nici măcar de scufundările din Bali.


Voiam să ne întoarcem acasă, să-i mai vedem pe unii pe care credeam că îi vedem pentru ultima oară. Voiam să îmbrățișăm și să spunem “Te iubesc” unor oameni despre care credeam ca vor fi acolo mereu.
După mai bine un an în care ne-am pierdut prin Thailanda, Malaysia, Singapore, Hong Kong, Cambodia, Indonezia și Vietnam am ajuns și în punctul în care trebuia să apăs un click  spre biletul de România. Am decis să ne întoarcem acasă din motive strict sentimentale, de dor și de iubire. Mai mult, după un Craciun în care am stat sub palmieri, ideea de a petrece un Craciun adevărat cu familia și cu zăpadă suna perfect pentru noi.

Am avut un zbor Singapore-Paris-Munich care a părut mai lung ca oricare alt zbor. Însă asta nu a mai contat. A contat doar faptul că la ieșirea din aeroport eram așteptați cu îmbrățișări, îmbrățișări care ne-au lipsit.

Au urmat ore, zile și săptămâni întregi în care eram rugați să povestim cum a fost, care ne sunt planurile de viitor sau dacă am slăbit pentru că nu am avut ce mânca. Am mâncat mămăligă și papricaș de ciuperci ori de câte ori aveam ocazia, am mâncat brânzeturi zile întregi, mi-am petrecut ore întregi în bucătărie (acolo unde îmi place să îmi fac de lucru), ne-am uitat ore în șir pe rafturile supermarket-urilor (așa cum ne-am promis în Asia ca o s-o facem) și ne-am bucurat că ne putem începe diminețile cu o cafea bună făcută de Petri.

Mi-am privit dulapurile ore în șire, pantofii, placa de păr, produsele de machiaj, am lenevit în paturile confortabile. Mi-au lipsit toate lucrurile astea, lucruri care mă făceau să fiu eu, un eu diferit față de cel care este atunci când are doar rucsacul în spate. Mi-a lipsit un acasă.
Și am trăit așa până într-o zi când mi-am amintit că viața e prea scurtă și mi-e teamă că nu pot să văd cât mai mult din lumea asta. Așa că am luat două bilete spre Londra, oraș care spre surprinderea mea ne-a plăcut atât de mult încât a creat o nouă dezbatere: rămânem în Londra pentru o carieră profesională sau plecăm din nou spre necunoscut. Simțeam că aparțin oricărui loc prin care treceam, însă de fapt nu aparțin niciunuia atunci cand eram văzută doar ca un turist.

Crăciunul, oricât de mult îmi doream să îl retrăiesc, nu am reușit. Am simțit pentru câteva zile că vreau să lupt pentru o carieră, să am prietenii și familia aproape, să am o bucătărie și un brad de Craciun. Însă pe de altă parte simteam că nu sunt pregătită să mă opresc din explorat și încă caut un acasă. Așa că am decis să mai călătorim. Încă nu știm unde, cât și cum. Cert este că vom fi în Europa pentru câteva luni iar apoi ne vom îndepărta.

Călătoriile înseamnă bune și  rele. Înseamnă să câștigi dar înseamnă să și pierzi. Dar atunci când te întorci și locul care cândva însemna stabilitate și comfort pentru mine nu mai există, ajungi să te simți un străin. Nu mai știi dacă tu te-ai schimbat sau cei din jur s-au schimbat. Constant și cert este doar subconștientul tau care încă e pe drumuri,  călătorește și se bucură de libertate și de frumusețile lumii. Și atunci simți că acasă este încă pe drum, chiar dacă nimic nu se compară cu îmbrățișarea unui părinte sau a unei bunici care așteaptă să te întorci acasă.