Pe Fabio l-am întâlnit în Lisabona, în timp ce mă plimbam pe străzile cartierului Alfama. Printre zecile de turiști agitați pentru că nu știau ce meniu să aleaga, sau nu știau la ce masă să se așeze și printre sunete de Fado și chitară, grija lui Fabio este să își curețe exteriorul “casei” și să se asigure că totul e în regulă cu ea.

Acele dulăpioare galbene aparțin persoanelor fără casă, cei care trăiesc pe străzi din mila celorlalți concetățeni. Și pentru că nu știam exact ce se află în cutii, despre care am crezut inițial că sunt căsuțe poștale, am intrat în vorbă cu el și l-am rugat să îmi explice ce face cu ele.
Fiecare persoană fără locuință poate primi gratuit un dulap din metal în care își poate adăposti câteva lucruri și o cheie aferentă dulapului. Însă în fiecare seară ei sunt verificați dacă încă au cheia.

După cum vezi, Fabio avea o saltea extensibila, o sticlă cu apă și un pachet de prăjiturele. La prima impresie am crezut că el face parte din organizație și verifică condițiile “căsuțelor” însă mai târziu am aflat că a venit în Portugalia pentru un viitor mai bun, să studieze arhitectura. Însă nu are bani sa-și închirieze o locuință așa că doarme pe străzi. După asta, mi-a spus că se grăbește puțin pentru că urmează să vină o mașină care să le aducă alimente și haine și trebuie să fie prezent. L-am mai întrebat doar unde doarme și mi-a răspuns că de obicei doarme în parc, în gară, în blocuri, dar acum e fericit pentru că a găsit niște scări bune unde poate dormi liniștit și nu îl deranjează nimeni.
Mi-a strâns fața între palmele negre și aspre, însă cu ochii strălucind și într-o engleză stâlcită, mi-a spus să am grijă de mine. Apoi a fugit. Am plecat după el.

L-am regăsit lângă mașina cu alimente, înconjurat de alții ca el în timp ce își alegea o pereche de încălțăminte. Apoi a primit un pahar cu supă de mazăre pe care a început să-l soarbă. M-a observat și a venit lângă mine să îmi povestească mai detaliat despre el.
A plecat din Guinea acum 3 ani, când a terminat clasa a 11-a, cu speranța unui viitor mai frumos și cu dorința de a deveni arhitect. Pentru că socoteala de acasă nu i s-a potrivit cu cea din Portugalia și pentru ca sistemul de învățământ este diferit în Portugalia, i s-au recunoscut doar 9 clase, fiind nevoit să mai facă 3 ani de liceu. După cei 3 ani de liceu a susținut un test care i-ar fi permis înscrierea la universitate și pe care l-a trecut cu brio, însă problema lui este că nu a reușit să se angajeze, și nu își permite să își plătească facultatea de 890€/an. Așa că doarme pe unde apucă, muncește ce poate și speră să devină arhitect sau inginer de construcții civile. Nu vrea să plece din Portugalia până nu își îndeplinește visul, însă vrea ca după finalizarea studiilor să se întoarcă în Guinea.
La sfârșit l-am întrebat dacă putem face o poză împreună și a fost foarte entuziasmat să își arate supa și să își încadreze în fundal și ceilalți “prieteni”.


I-am oferit o bacnotă și m-a îmbrățișat, apoi a plecat să își ocupe “patul”. După ce ne-am separat, a pupat bancnota.
Fabio mi-a amintit din nou că trebuie să lupți pentru ce vrei, chiar dacă de multe ori treci prin momente de rahat.
Acum 4 săptămâni am plecat de acasă cu ideea de a călători 3 zile. Am avut momente când am plâns de supărare și nervi, momente în care se făcea noapte și nu mă lua nimeni la autostop, momente în care am vrut să las totul baltă și să mă întorc acasă dar cu toate astea, sunt aici încă. Asta pentru toate momentele în care am râs atât de tare încât nu puteam înota, pentru “cadourile” primite de la șoferi, pentru apusurile pe care le-am văzut și pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit pe parcurs. Așa că dacă întrebi când să renunți, răspunsul e simplu, niciodată, după cum spune și Fabio.