Sunt pe la jumătatea unui drum de 36 de ore care mă duce spre casă. Am spus casă? Ha! Nici nu mi-am dat seama. Da, drumul care mă duce spre Germania, pentru că practic, acolo am locuit începând cu Iulie, cât nu am călătorit. Și uite că după 38 de zile pe drumuri, mă despart doar câteva ore de casă. Am spus iar casă! Ciudat. Spun ciudat pentru că în ultima lună am simțit pentru prima data cum e să nu știi ce să răspunzi când ești întrebat unde locuiești. Sunt din România, călătoresc cu un pașaport de altă naționalitate, din ultimele 3 luni din viața mea 2 luni am călătorit iar restul am stat în Germania, la părinții mei. Așa că dacă cineva se gândește să îmi trimită o scrisoare, să nu o facă, pentru că habar n-am unde să o trimită. Și uite că dreptate a avut Jack Kerouack în cartea sa, Pe drum, când spunea “Mergeam acasă în Octombrie. Toată lumea merge acasă în Octombrie”.
Pe 9 Septembrie am plecat de acasă cu câteva haine și cu ideea de a vedea două orașe din Germania: Heidelberg și Freiburg. Între timp mi-am lungit șederea și uite că am 38 de zile pe drumuri, din dorința de a vedea mai mult. Cei care au mai făcut asta știu că odată ce începi să călătorești, devi dependent. În timpul ăsta am auzit de câteva ori replici de genul “sper să găsești ceea ce cauți”. Însă nu. știu cum să le mai explec că de fapt, nu caut nimic. Vreau doar libertate. Așa cum bine știi însă, multe răspunsuri vin atunci când nu le cauți. Așa a fost și pentru mine pentru că după aceste zile am tras niște concluzii.

Photo credit: João Sousa.


 
În prima săptămână totul a fost minunat, locuri noi, oameni frumoși, soare, experiențe, provocări, etc. Dar minunea nu a ținut mult pentru că undeva pe la a doua săptămână s-a produs un declic. Stând aici în autobuz am timp să meditez ce și cum s-a întâmplat, și cred că primul meu declic a fost când mi-am dat seama că mi se întâmplă multe lucruri frumoase, că văd locuri minunate, mă bucur de soare și primesc o mulțime de zâmbete de la oameni și am libertatea să fac ce vreau, în timp ce acasă era frig, era stres, se continua ritualul, nimic nu era nou pentru ei și le era dor de mine. Ei, momentul ăsta a fost acela în care am simțit pentru prima dată că vreau să renunț la planuri și să merg acasă la părinți, la iubit și la tot ce am lăsat în urmă. De ce să mă bucur doar eu când alții doar se gândesc la mine? Totul era un non sens. În perioada aia eram în Franța, undeva pe Coasta de Azur și priveam de sus cum pe plajă oamenii dansau salsa. Eram fericită pentru tot ce îmi oferă viața și pentru că am libertatea să fac tot ce vreau. Pe la jumătatea spectacolului și pe versuri de muzica pentru salsa, am început să plâng. Și dintr-o dată marea a devenit super agitată, îmi era complice. Dar nu plângeam de dor ci plângeam de fericire și de neputința de a-i aduce pe ei (cei de acasă) acolo, cu mine, să vadă și să simtă ce trăiesc eu. Cu greu, am decis să îmi continui drumul și planul pentru că eram convinsă că am ceva de învățat din experiența asta.
A doua oară când m-am “pierdut” a fost tot în Franța, în Cassis, când mi-am rămas bun de la gazda mea. Asta pentru că în cele 4 nopți dormite acolo, am câștigat un prieten. În astea 38 de zile am spus “La revedere!” unui număr de peste 15 persoane pe care probabil nu le voi mai revedea niciodată și recunosc, gândul ăsta mă face să nu mai trăiesc în prezent, și să vreau să fug de atașament.
Printre gazdele mele au fost și câteva de la care așteptam să plec pentru că nu eram foarte compatibili sau petreceam prea mult timp împreună sau pur și simplu voiam timp doar pentru mine. Însă câteva dintre gazde au fost persoane speciale de a căror despărțire s-a terminat cu lacrimi. Atunci am realizat că pur și simplu sunt sătulă de jocul ăsta rece-cald, că sunt sătulă de despărțiri, că sunt sătulă să las părți din mine peste tot sau să știu că prietenia noastră are termen limită. Curios este că mi-am analizat comportamentul în luna asta și am văzut că indiferent de ce experiență am, bună sau rea, simt nevoia să o împărtășesc. Îmi sunam prietenul de multe ori pe zi, doar pentru că voiam să îl fac prezent în lumea mea. Am decis sa iau o pauză de la gazde și să mă cazez în hosteluri, să nu mă mai apropii de oameni prea tare.
A treia și probabil cea mai dură lovire a venit în Sevilla, orașul de care efectiv m-am îndrăgostit ca mai apoi să îi înjur fiecare șofer care îmi zâmbea. Am stat 4 ore în peste 32 de grade, la autostop, fără sorți de izbândă. M-am ales cu saluturi și zâmbete. Apoi m-am decis să merg la gară și să iau un tren care să mă scoată de acolo. Voiam doar să plec odată de acolo, voiam să plec în țară. Dar aveam deja plătit biletul de retur spre Germania și nu mai aveam bani pentru alte bilete.
Însă picătura care a umplut paharul a fost tot în Spania, unde pentru prima dată mi-a fost rușine să le spun că sunt din România. De ce? Pentru că nu pricepeau de ce eu, ca fată , călătoresc singură și mă întrebau dacă sunt prostituată pentru că majoritatea fetelor care au mers în Spania din România, se prostituează. Am fost întrebată dacă vreau să fac sex, dacă vreau bani, dacă am bani, etc. Pentru prima dată am înjurat șoferi în față și i-am trimis dracului. Dar tot aici, în Spania, m-a luat cineva cu mașina și mi-a cumpărat un bilet de tren către localitatea în care voiam să ajung, pentru că m-a văzut așteptând într-un sens giratoriu.
Am trăit una dintre cele mai frumoase luni din viața mea și am încercat să împărtășesc asta cât de mult am putut. Am râs atât de mult încât nu putea înota și simțeam că mă scufund, am râs încât mă durea burta dar am și plâns. Am plâns în Stuttgart când se făcea noapte și nimeni nu mă lua la autostop, am plâns când am fost pe stânci în Lagos și eram liberă, am plâns când l-am întâlnit pe Fabio, care mi-a oferit o lecție de viață.
Practic, nu am fost singură niciodată, am fost mereu înconjurată de oameni minunați cu care am râs, am explorat orașe, am mâncat, am dormit, am plâns, am înotat, etc. Doar că, doamne, despărțirile mă termină. Și mă termină gândul că nu pot împărtăși cu adevărat ce înseamnă să fii liber.
A fost ultima călătorie în care am plecat singură pentru anul 2016. Vreau să încerc și cealaltă variantă, de a călători în doi, așa că acum mă pregătesc pentru a explora lumea împreună cu iubitul meu.