Ce înseamnă, de fapt, să fii călător permanent?

Ce înseamnă cu adevărat să fii călător? Unii ne numesc vagabonzi, exploratori sau aventurieri, în timp ce alții ne numesc nomazi sau țigani moderni care umblă cu casa-n spate. Toate aceste apelative sunt corecte pentru noi, o rasă de oameni aflată într-o continuă creștere și care suferă de o incapacitate de a se stabili într-un anumit loc, cu o boală a picioarelor care vor să fie mereu în mișcare.

Suntem diferiți. Unii provenim din orașe și țări despre care nu multă lume a auzit, alții provin din metropole cunoscute la nivel mondial. Unii venim din țări cu zăpezi, alții vin de acolo de unde zăpada apare doar la televizor sau pe cărțile poștale. Însă important este că venim de peste tot, venim de pretutindeni.
Trăsătura noastră comună este că noi considerăm călătoriile ca fiind o problemă de curaj, nu de bani, după cum spunea si Paolo Coelho. Asta nu pentru că banii noștri provin de la parinți bogați sau dispunem de alte privilegii pe care crezi că le avem pentru a ne menține visul în picioare. Noi lucrăm și economisim pentru a putea pleca la drum sau chiar lucrăm în timp ce călătorim, pentru a pleca mai departe. Noi facem sacrificii pentru visul nostru și am ales să renunțăm la confort doar de dragul călătoriilor. Așa că în ciuda pozelor perfect realizate și colorate care ne abundă Instagram-ul și Facebook-ul, se ascund niște emoții, gânduri și sentimente pe care rareori le lăsăm să iasă la iveală. De ce le avem? Pentru că suntem oameni. De ce le ascundem? Pentru că este o bătălie între noi și ele.
Spre exemplu, dacă avem un zbor dis de dimineață, de multe ori alegem să ne petrecem noaptea în aeroport, ca să mai salvăm niște bănuți. Ne-am petrecut nopți în colibe de bambus, corturi, hamace sau autobuze.
Nu cheltuim bani pe lucruri care ne aduc doar o fercire temporară, preferăm fericirea permanentă. Însă pentru că suntem oameni, de multe ori ni se face dor de hainele de acasă, de patul nostru, de lucrurile noastre.
Atunci când călătorim ne comportăm ca niște bureți care absorb fiecare experiență nouă și fiecare sentiment. Suntem fascinați de fiecare cultură, în special de cele care ne scot din zona de confort. Mâncarea unei țări face parte din cultura ei. Un element atât de simplu, te poate face să te simți compatibil sau absolut incompatibil cu o anumită cultură. Însă așa cum spunea și Henry Rol  “Un mod minunat de a învăța despre țara ta este acela de a o părăsi”.  Și uite așa am ajuns eu să apreciez cele mai simple lucruri pe care acasă le consideram de-a gata cum ar fi pâinea bună și untul. Uite așa eu, neiubitoare de iarnă, am ajuns să îmi fie dor de zăpadă și de Craciun. Eu, iubitoare de soare și mare, am ajuns să duc lipsa muntelui. Uite așa eu, de fiecare dacă când povesteam altora de țara noastră o făceam cu lacrimi în ochi.

Este foarte adevărat că pe drum întâlnești zeci, sute de oamenii care îți devin prieteni. Însă aceste prietenii sunt temporare. Și de multe ori, odată plecat din cuibul tău, ți se face dor de prieteni, de părinți, de bunici. Și chiar dacă lumea e plină de zâmbete și îmbrățisări colorate, ți se face dor de zâmbetele și îmbrățișările de acasă.
 

Așa am ajuns de multe ori să considerăm că poate, totuși, am făcut o greșeală atunci când am plecat. Datorită tehnologiei care ne permite nu doar să ne auzim ci și să ne vedem cu cei de acasă, în timp ce vorbim cu ei constatăm că unii prieteni au devenit părinți, alții au fost avansați la job, alții se luptă pentru un viitor mai bun sau alții își cumpără case și duc o viață normală. Și atunci ne întrebăm dacă nu cumva tot plimbatul ăsta al nostru este o greșeală. Însă odată întorși acasă, tot ce vom vrea este să plecăm din nou la drum. Pentru că doar o data întorși acasă ne dăm seama cât de mult ne-am schimbat în tot timpul ăsta.

Călătoritul te poate face să te simți singur. De fiecare dată când am călătorit singură și ajungeam seara în pat, într-o cameră mare și goală simțeam că ceva, ceva lipsește. Lipsea exact posiblitatea de a împărtăși cu cineva experiențele și amintirile.
Însă noi, călătorii, am învățat să fim noi, să luptăm cu fricile noastre, să nu lăsăm micile neplăceri să ne strice zilele. Am învățat că din orice experiență prin care trecem avem doar două variante: fie ne luptăm cu ea, fie o acceptăm așa cum este și mergem mai departe. Și de cele mai multe ori alegem să plecăm mai departe, ghidați de drum, de experiență și de soare. Am învins teama cauzată de lipsa banilor pentru că știm cum să îi obținem dacă avem nevoie de ei, am învins teama cauzată de urcarea în autobusul greșit, teama de a umbla singuri pe străzi, teama de a fi singuri, teama de a fi noi înșine, teama de a accepta tot ceea ce ni se oferă. Însă ne panicăm la gândul că există niște oameni, în depărtare, într-un colț de lume numit “acasă” pe care există posibilitatea să nu îi mai vedem. Și asta nu pentru că suntem pesimiști, ci pentru că suntem conștienți că a fi călător pe termen lung vine și cu dezavantaje: ne expunem total spre necunoscut, lipsim de la evenimente importante pentru prietenii noștri, sau lipsim de undeva atunci când ar trebui să fim acolo. Ne înspăimântă gândul că poate ultma dată când am văzut pe cineva drag poate să însemne literalmente ultima dată. Așa ajungem să cărăm cu noi gânduri și speranțe că acasă totul este bine.
Însă noi, noi călătorim pentru că simțim nevoia de a evolua, de a vedea lumea cu alți ochi. Călătorim pentru experiențe, pentru tot ceea ce vedem din geamurile trenurilor, vapoarelor, avioanelor sau autobuzelor. Pentru că asta este și va fi întotdeauna casa noastră.

Iar ție nu îți spun că trebuie să renunți la tot ceea ce ai, să îți cumperi un bilet de avion doar dus și să îți pregătești bagajul. Spun doar să îți asculți intuiția. Abia atunci când reușești să te descotorosești de tot bagajul pe care-l ai în viața ta, abia atunci te poți considera liber. Iar tu ai dreptul să fii liber! Ai dreptul să te arunci spre ambiguitatea lumii, chiar dacă asta înseamnă sacrificii.

Ăsta este adevărul nostru. Călătorim nu doar pentru a ne minuna de peisaje, de mâncare sau de oameni. Călătorim pentru a evolua, pentru a învăța și pentru a iubi. Pentru că vine o vreme în care vom avea părul gri și riduri pe față, de la prea mult plimbat prin soare.

Însă vom parca caravana într-un loc ferit de priviri, vom face un  foc de tabără cu nepoții noștri și le vom povesti despre aventurile noastre, despre oamenii cunoscuți, despre temerile înfrânte, despre locurile văzute și despre lecțiile învățate pe drum. Și uite așa, călătoriile noastre vor fi sursa de inspirație pentru călătoriile lor.
Ce înseamnă pentru tine să fii călător?